Zoon politikon

Toată Școala noastră Doctorală de Studii Filologice a rămas năucită la anunțul intempestiv făcut de profesorul Morgan Mărmulescu. În mod subit, el a declarat că renunță la calitatea de îndrumător. Motivul? „Probleme personale” – formula invocată cu sârg, se știe, în astfel de momente. Situația a devenit, peste noapte, extrem de gravă. Mărmulescu era unul dintre puținii coordonatori de teze cu specializare lingvistică și, mai ales, cu o supra-specializare rară: stilistica și retorica discursului. Omul conducea doctorate din 1998 și mai avea măcar trei ani de activitate academică până la pensionare. Ca să nu mai vorbim de prevederea legală ce-i permitea să continue îndrumarea, oficial, până la împlinirea glorioasă a șapte decenii de existență (nici atunci, teoretic, nu s-ar fi oprit, ci și-ar fi păstrat doctoranzii aflați „în lichidare”, cum ar veni). Ce pățise bietul savant de alunecase într-o dezamăgire intelectuală așa de profundă? M-am hotărât să-l caut, convins fiind că voi auzi o istorie demnă de imortalizare. Profesorul m-a întâmpinat, destul de voios, în biroul lui. O umbră i-a trecut totuși peste față când a auzit de ce am poposit acolo. Și-a revenit repede și s-a pus pe povestit.

Morgan Mărmulescu a început să-mi explice neașteptata-i decizie, am avut senzația, cu maximă sinceritate. Și chiar cu oarecare disperare în glas: „Nu am crezut, îți spun drept, în 1998, când am primit îndrumarea doctorală, că un domeniu practic inofensiv, precum cel filologic, și o specializare benignă, ca stilistica, mă vor arunca, treptat, în miezul fierbinte al epocii noastre, după expresia consacrată a vremurilor ante-decembriste. Din primele luni, am fost asaltat cu propuneri neobișnuite de teme de cercetare: Retorica – sau Stilistica, după caz – discursului politic actual, Noi direcții în jargonul politic, Dezvoltarea limbajului politico-administrativ după 1989, Metafora în spațiul puterii, Metonimia în textul politic și așa mai departe. M-am bucurat inițial, firește. Am bănuit apariția unei noi dinamici în interesul junilor pentru limbă. Lumea îl lăsa deoparte pe Eminescu și se preocupa mai mult de mutațiile lingvistice induse de istoria contemporană. Util și original în același timp. M-am pus eu însumi serios pe citit, pentru a fi, realmente, de ajutor inovativilor mei doctoranzi. Apoi, ce să vezi? Pe măsură ce tinerii discipoli produceau fragmente din viitoarele teze, în speță, referatele periodice, mă arătam tot mai înmărmurit – doar mă cheamă Mărmulescu, nu-i așa? – de ideile lor. Mi se aduceau – și astea, ideal judecate – dizertații politologice, dacă nu, pur și simplu, editoriale de angajament politic înflăcărat, pe post de analize stilistice! Societatea românească se îmbolnăvise, dragul meu, și la nivelele sale elitiste, de politicită. Nu se mai putea ieși din această compulsie. Fiecare ins părea să aibă un motor existențial animat de spirit politruc. Odată pornit, el devenea perpetuum mobile. Bâzâia ad infinitum, se manifesta ca o morbiditate cronică…”

„În 2000, când, la prezidențiale, au concurat Iliescu și Vadim, a fost dezastru. Naționaliștii au cerut, in corpore, schimbarea titlurilor lucrărilor lor. Din, să zicem, Stilistica discursului politic naționalist în România solicitau modificare cu Triumful dicursului naționalist în România. Ori, și mai ciudat, de la Rolul retoricii în opera politică, urmăreau să treacă la Rolul crucial-victorios al retoricii în opera politică a lui Corneliu Vadim Tudor. Am avut suținere de referate în preajma turului doi electoral… A fost caft general în Catedră. Iliesciștii s-au luptat cu vadimiștii. Culmea este că violența nu a venit cu adevărat dinspre pesediștii per se, ci dinspre dreptiști, care, fără candidat, au adoptat tabăra pro-Iliescu. Noi, membrii comisiei, am încercat să-i despărțim. Am luat-o pe coajă din partea tuturor. Mai ții minte că doamna Miopescu a umblat cu gura căzută vreo trei luni. Ei bine, nu a fost un accident vascular, ci un pumn în mandibulă de la studentul ei preferat, Toto Totolan, ajuns doctorand cu Necesitatea contondenței în limbajul xenofob. Și eu am purtat atunci ochelari de soare două săptămâni. Primisem un cap în ochi de la Cristina, asistenta mea, straniu, susținătoare a lui Petre Roman… Au mai urmat două bătăi majore (una chiar la o susținere publică de teză: Limbajul politic corporal al lui Traian Băsescu), cauzate de referendumurile demiterii președintelui. Am rezistat cum am putut, dar, în prezent, crede-mă, situația este fără ieșire: Universitatea a primit recent doctoranzi palestinieni. Mulți dintre ei au optat pentru Retorica politică în Orientul Mijlociu actual. S-au prezentat la mine, pentru a-mi detalia alegerile lor științifice, cu steaguri țipător colorate în mâini și eșarfe ale morții legate împrejurul frunții…”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași